Une rencontre inattendue : la peinture de Marie Laurencin en lisant “Soleil couchant” de Dazai Osamu

20180317_133612dv

La défaite du Japon pendant la Seconde Guerre mondiale ainsi que le déclin de l’aristocratie japonaise se reflètent dans le roman « Soleil couchant (Crépuscule de l’aristocratie)» / Shayô de Dazai Osamu. Le titre du roman constitue une métaphore du Japon d’après-guerre, lorsque les hiérarchies se dissolvaient et les valeurs traditionnelles commençaient à se désintégrer. Shûichi Katô affirme que Dazai a écrit  Shayô  lorsque le Japon était à son crépuscule et Ningen shikkaku  quand le Japon était alors considéré comme disqualifié pour être un pays indépendant .

Pendant la guerre, Kazuko, une jeune aristocrate, doit quitter la maison de Tôkyô pour se retirer avec sa mère dans un petit chalet situé dans la montagne, où elles vivront modestement. La famille est ruinée et Kazuko, mobilisée, doit travailler la terre. Le monde est en plein processus de transformation et la classe sociale d’où provient Kazuko s’avère être impuissante devant cette transformation. Le frère de Kazuko, Naoji, revient de la guerre toxicomane. De fait, le septième chapitre du livre présente la lettre qu’il a écrite avant de se suicider.

Le roman est parsemé de nombreuses références littéraires et artistiques. Lors de ma première lecture il y a 5-6 ans, je me suis concentrée sur le style d’écriture et sur l’action. Aujourd’hui, je donne plus d’attention aux détails qui éclairent l’atmosphère de l’époque évoquée dans le livre et qui m’ont ouvert des portes surprenantes sur celle-ci. Par exemple, le moment où Kazuko se dirige vers la bibliothèque du jardin pour prendre un recueil de peintures de Marie Laurencin.

2013-05-22-LaurencinSelfPortrait_1927
Marie Laurencin, Autoportrait, vers 1905 Musée Marie Laurencin, Nagano-Ken, Japon © Adagp, Paris 2012

Souvent identifiée comme la muse de Guillaume Apollinaire, Marie Laurencin (1883-1956) a été longtemps ignorée dans l’histoire de l’art. Après que le collectionneur japonais Takano Masahiro a acheté une grande partie de ses œuvres, son travail est redécouvert. En 1983, le Musée Marie Laurencin est inauguré dans la préfecture de Nagano, à Tôkyô. Cette collection contient plus de 600 œuvres de Marie Laurencin. Le musée a été fermé en 2011 et rouvert en Juillet 2017 à Chiyoda – ku.

Le fait que le roman est paru en 1947 et que les peintures de Laurencin étaient déjà appréciées par les japonais (comme on le voit avec le personnage du roman), peut servir d’information précieuse pour ceux intéressés par ses peintures.

laurencin_oeuvrewg_portrait_mademoiselle_chanel_rf196354
Marie Laurencin – Portrait of Mademoiselle Chanel (1923) http://www.musee-orangerie.fr

Dans certains paragraphes, Dazai Osamu me fait parfois penser à Fiodor Dostoievski, parfois à Franz Kafka. Je recommanderais ce livre pour son style d’écriture, proche du journal (d’ailleurs, le roman est basé sur le journal d’Ôta Shizuko). Le style « watakushi shosestu » devient l’empreinte de l’écrivain. Le septième chapitre de ce roman est en quelque sorte un « testament », l’auteur met fin à ses jours un an après la parution du roman : Je n’ai aucun motif d’espérance. Au revoir. En dernière analyse, je meurs de mort naturelle : l’homme ne peut vivre exclusivement de principes. (« Soleil couchant »,  Éditions Gallimard, 1961, traduit du japonais par Hélène de Sarbois et G. Renondeau, p. 196).

Georgiana

 

Site du Musée Marie Laurencin (Japon) : http://marielaurencin.jp/en/

Advertisements

Lucrări din colecția Gheorghe Băgulescu la Muzeul de Artă din Menton (II)

Georgiana Istrate

Partea I a acestui material o găsiți aici

Expoziția pe care am vizitat-o la Muzeul de Artă din Menton/Palais de Carnolès se intitulează Regards sur les collections asiatiques du Musée des Beaux-Arts (5 noiembrie 2016 – 30 aprilie 2017) și prezintă publicului o selecție a lucrărilor de artă asiatică păstrate în depozite. Este vorba despre obiecte de artă ce fac parte din moștenirile și donațiile a trei colecționari (generalul Henry Nicholas Frey, generalul Gheorghe Băgulescu și ambasadorul Marcel Flory)  ce nu au mai fost vreodată expuse. Având în vedere fragilitatea picturilor și a gravurilor, lucrările vor fi schimbate la mijlocul perioadei în care se desfășoară expoziția.

Iată care sunt numele celor trei colecționari ale căror obiecte de artă oferă vizitatorului ocazia unei călătorii în Extremul Orient :

Henry Nicholas Frey (1847-1932) – general de divizie a trupelor coloniale. Lasă moștenire orașului Menton colecția sa de mobilier chinez, datat secolul al XIX-lea. În 1900 participă la bătălia de la Pekin și preia comanda trupelor franceze în China. În 1912 se instalează la Menton, unde și moare. În 1938, văduva generalului, Julie Bertrand, lasă moștenire orașului un ansamblu de mobilier chinezesc, precum și vechi ornamente de pagode. Mare parte din mobile au fost desenate chiar de general și realizate în 1886 de către muncitorii vietnamezi la Ninh-Binh (Tonkin).

dsc07589
Colecția generalului Frey – panou din lemn lăcuit cu intarsii de sidef – China
dsc07591
același panou – detaliu

Marcel Flory (1909-1999) a fost ambasador al Franței în Uganda (1964), India și Singapore (1969). Născut în 1909 în Tunis, a fost profesor de matematică până în 1943, a lucrat în cadrul comisariatului de informații din Algeria, apoi la ministerul informațiilor, după care  a început o carieră de diplomat în ministerul afacerilor externe.

dsc07676
Donația Marcel Flory – fragment dintr-o scenă religioasă, pictură tradițională din Kamasan, Bali, aprox. 1920
dsc07654
Donația Marcel Flory – Jina Rishabhanâtha, India, sec. V
dsc07634
Donația Marcel Flory – zeița Milei/deese de la Misericorde (Kuan-Yin) – epoca Ming (sec. XIV-XVII)
marcel-flory
Donația Marcel Flory
marcel-flory-3
Donația Marcel Flory

Donația sa, făcută în anul 1999, constă într-un fond de obiecte arheologice și de ceramică din diferite perioade și țări (mare parte sunt din China), dar și picturi chinezești vechi și contemporane. Împreună cu lucrările de artă, a donat arhivele, precum și biblioteca sa, păstrată la L’Odysée bibliothèque municipale.

ffb

Donația Marcel Flory – Ecole Moghole  – ”Dame indienne sous un arbre”, India, sec. XVIII

vb
Donația Marcel Flory – Buddha – India, sec. V
dsc07702
Donația Marcel Flory – ”Branche de bambou” – China, sec. XVI

Gheorghe Băgulescu – În ceea ce privește anul nașterii generalului Gheorghe Băgulescu (1886, Flămânda, România – 1963, Nice, Franța), cifrele diferă: fie 1886, fie 1890, fie, așa cum apare în expoziția Regards sur les collections asiatiques du Musee des Beaux-Arts – anul nașterii e 1896.

Gheorghe Băgulescu a fost general de armată, atașat militar și diplomat, în special în Extremul Orient. A fost ambasador al României în Japonia din 1934 până în 1939 și apoi, din 1941 până în 1943. În romanul său, intitulat ”La nouvelle religion” denunță toate tipurile de dictatură, lucru ce va genera două atentate la viață, precum și izgonirea de către guvernul român. Sub ordinele directe ale lui Hitler va fi încarcerat 3 ani la Pekin. Mareșalul de Gaulle i-a oferit azil politic în Franța, unde a murit în 1963, la Nice.

dsc07623
Colecția Gheorghe Băgulescu – Qilin (animal fantastic din mitologia chineză)
dsc07625
Colecția Gheorghe Băgulescu – clopot ritualic de tip Bo – bronz, China, aprox. sec XI  î.Chr (suportul din lemn este de secol XIX)
dsc07627
Colecția Gheorghe Băgulescu – perechea de Qilin și clopotul Bo

                             Colecția Gheorghe Băgulescu – vase din proțelan – China, sec. XIX

dsc07668
Colecția Gheorghe Băgulescu – vas /arzător pentru substanțele rășinoase, tehnica cloisonne – China, sec. XVIII
dsc07708
Colecția Gheorghe Băgulescu – Divinitate în car (sec. XIII, China). Consola din lemn cu intarsii de sidef face parte din colecția Henri Nicholas Frey (China, sec. XIX)
dsc07706
Colecția Gheorghe Băgulescu

(detaliu intarsii)

dsc07740
Colecția Gheorghe Băgulescu – ORIN (clopot/instrument muzical utilizat în ceremoniile Shinto). Bronz,  Japonia – Nagoya, era Bunka, 1807

Colecția Gheorghe Băgulescu – Japonia, epoca Meiji, către 1880

dsc07757

Colecția Gheorghe Băgulescu – Vas porțelan Imari, Japonia, sec. XIX

dsc07800
Colecția Gheorghe Băgulescu – Japonia, sec. XVIII

Colecția Gheorghe Băgulescu

Colecția Gheorghe Băgulescu – Myakawa Choshun (1682-1753) – ”Deux belles dames” , Japonia, sec. XVIII

Yuri – Tigru , Japonia, sec. XIX

Colecția Gheorghe Băgulescu – Horyu Goseda (1827-1892) – ”Au commencement de Meiji”, Japonia, sec. XIX

dsc07767

Colecția Gheorghe Băgulescu – Utagawa Kuniyoshi (1797-1861)- Femme éclairée par une bougie et coupant un fil à coudre avec les dents, nishiki-e

De-a lungul carierei sale de diplomat și-a constituit o importantă colecție de obiecte de artă din Extremul Orient. În 1968 a lăsat orașului Menton o parte din această importantă moștenire ce cuprinde mobilier, obiecte lăcuite, sculpturi, obiecte ritualice, paravane precum și un ansamblu de 700 de gravuri japoneze din diferite perioade și 56 de kakemono-uri chineze și japoneze.

În anul 1939, după apariţia cărţii ”Suflet japonez”, i-a fost decernat Ordinul „Tezaurul Sacru” de către împăratul Japoniei.

r200004634
Cartea generalului Gheorghe Băgulescu –Race de vipères; la vérité devant Dieu et devant les hommes. Sursa foto 

Colecția Gheorghe Băgulescu – Kaigetsudo Ando (1671-1743) – ”Bijin”, Japonia, sec. XVIII

Artiști ale căror lucrări se regăsesc în colecția Băgulescu : Utagawa Toyokuni I, Utagawa Kuniyoshi, Keisai Eisen, Utagawa Kunisada, Chikanobu Toyohara, Kikugawa Eizan, Utagawa Kunisada I, Katsushika Hokusai, Utagawa Hiroshige I, Utagawa Hiroshige II, Utagawa Toyokuni I, Shu-Shi En, Tchou Hi (Chikoukei), Suzuki Harunobu, Kano Yosen Korenobu, Horyu Goseda, Kaigetsudo Ando, Myakawa Choshun, Toshusai Sharaku, Katsukawa Shun′ei, Kikugawa Eizan, Kitagawa Utamaro, Soei Hitsu, Ungoku Tocho, Ungoku Settei, etc.

Este impresionantă figura acestui general român care leagă țări atât de îndepărtate. Cred că avem datoria de face cunoscut numele său, căzut în uitare, precum și contribuția sa din punct de vedere cultural. Mihai Epure a dedicat un volum documentar personalității lui Gheorghe Băgulescu în anul 2002. Istoricul de artă Oana Marinache a scris despre proiectul nerealizat al muzeului chino-japonez din România. Cu timpul, poate că vom reuși să ne recuperăm aceste părți din trecut și să prezentăm publicului lucrările din colecția sa, căci în 1973 Ministerul Culturii a achiziţionat o parte din colecţia Băgulescu pentru Muzeul Naţional de Artă al României.

Așteptăm cu nerăbdare să fie expuse aceste lucrări.
hjf

gheorghe_bagulescugimp
Generalul Gheorghe Băgulescu – sursa foto

Lucrări din colecția Gheorghe Băgulescu la Muzeul de Artă din Menton (I)

Dacă v-aș întreba care este legătura dintre Menton și Gheorghe Băgulescu, probabil că cei mai mulți dintre voi ați răspunde : un oraș în Franța și un nume de român.

Vă propun să dezlegăm această enigmă.

Am aflat despre Muzeul de Artă din Menton și colecțiile pe care le adăpostește în timpul unei perioade de documentare pentru un proiect ce urmărea o analiză critică a unor monumente de for public din București. M-am ocupat, printre altele, de ”Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene” din Parcul Herăstrău.

Așa mi-a fost dat să descopăr informația conform căreia în anul 1940, Asociația Româno-Japoneză a solicitat Primăriei Bucureștiului Insula Trandafirilor de pe lacul Herăstrău pentru a construi Muzeul Sino-Japonez. Aici ar fi trebuit adusă colecția ambasadorului român în Japonia, generalul Gheorghe Băgulescu. Contextul istoric de la acea vreme a împiedicat realizarea proiectului.

Subiectul mă interesa în mod special, căci arta extrem-orientală este un domeniu care mă pasionează și înspre care încerc să mă îndrept.

Înainte de a contura portretul generalului Gheorghe Băgulescu, n-ar fi rău să parcurgeți articolul scris de istoricul de artă Oana Marinache (aici) privind proiectul nerealizat al acestui muzeu, căci conține informații inedite și fotografii din presa epocii. Ca să vă incit un pic curiozitatea, redau un fragment din acest material : În decembrie 1939, într-o perioadă politică tulbure, la Ateneul Român se deschide o mare expoziţie de artă extrem orientală. Colecţia prezentată îi aparţinea colonelului Gheorghe Băgulescu (1886-1963), fost ataşat militar în Japonia. Intenţia acestuia a fost de a înfiinţa un Muzeu şi de a dona colecţia statului român. Colecţia strânsă de ataşatul nostru militar în Japonia străbătuse peste 12.000 km şi venise în ţară în 3 vagoane de tren. Numărul pieselor era de 2.773, din care 720 tablouri, 12 paravane mari, 18 paravane mici, 2.017 gravuri, vase, monede, brocarturi, sculpturi în bronz, piatră, marmură, fildeş, lemn preţios.

627x0
Prima propunere de muzeu – arhitect necunoscut, 1941 . Sursa foto

Și acum vă prezint palatul care găzduiește Muzeul de Artă din Menton, precum și grădina care-l înconjoară.

20161231_1146460
Muzeul de Artă din Menton

20161231_114523

Menton, numit și Pays du Citron, este cel mai estic oraș de pe Coasta de Azur și se află între Monaco și Italia, pe litoralul Mării Mediterane, la 40 km de Nisa, fiind un centru turistic renumit. Aici are loc în fiecare an (între sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie) unul din cele mai mari festivaluri al lămâii din Europa (Fête du Citron), creat în 1934.

20161231_111717

20161231_133505

20161231_123106

20161231_135045

Chapelle des Pénitents Blancs (sec. XVII)

20161231_135721
Basilique Saint-Michel (sec. XVII)

Luna decembrie din calendar a devenit doar o amintire atunci când, căutând Muzeul de Artă, m-am plimbat pe străzi mărginite de palmieri, lămâi și portocali grei de fructe. În acest tablou al naturii, încercam să mă trezesc din visul galben-portocaliu și să mă concentrez pe scopul vizitei mele, dar eram distrasă de fructele rispite cu dăruire prin copaci sau pe sub copaci.

20161231_123626

Destinația mea era Palais Carnolès, vechi palat ce a servit drept reședință de vară pentru prinții de Monaco, ridicat în 1717. Astăzi găzduiește Musée des Beaux-Arts. Decizia de a realiza această construcție i-a aparținut lui Antoine Grimaldi, prinț de Monaco, dornic de a avea un edificiu care să amintească de fastul Versailles-ului. Proiectul a fost încredințat unor arhitecți parizieni, iar palatul a fost decorat de pictori din Menton precum Puppo, Bressan sau frații Vento. La interior, ușile aurite,  detaliile din stuc și plafoanele decorate îți prelungesc vizita, căci clădirea constituie ea însăși o operă de artă.  De-a lungul timpului, a trecut prin transformări, devenind cazinou (între 1863-1876), reședință iar acum, muzeu. Palais Carnolès a fost cumpărat de orașul Menton în 1961.

20161231_114126

20161231_114109
Patrick Alo – ”Sphinge”

20161231_114617

dsc07586

dsc07614

dsc07618

dsc07616

Grădina din jurul muzeului, considerată drept una din cele mai vechi grădini de agrement din Menton, a fost realizată în anul 1725 de către Antoine Latour, arhitect francez ce lucra la Monaco. Este un parc botanic, centru de cercetare și aclimatizare, ce-ți oferă ocazia să admiri o colecție de 137 de tipuri de citrice. În anul 1969, atât palatul cât și acest parc au fost înscrise pe lista monumentelor istorice.

20161231_114156

20161231_120150

20161231_120136

Începând cu 1994, în întreaga zonă verde ce înconjoară muzeul sunt expuse statui și sculpturi de artă contemporană.

20161231_115429
Nimfa Aegina, alintată de razele soarelui
20161231_115039
Jacques Coquillay – ”Le Châle”

20161231_115937

Robert Juvin – ”Maternité”

20161231_114914

Va urma

Georgiana Istrate

Matematica Percepției

Mi se pare importantă contribuția neuroștiințelor în domeniul esteticii și de vreme ce m-am interesat de acest subiect în ultima vreme, m-am gândit să vă povestesc despre ceea ce aș putea numi ”matematica percepției”, fiindcă dacă eliminăm  componenta emoțională din ecuația Simțuri/senzații + Emoție = Percepție, atunci avem de-a face cu o grozăvie. 

De ce ne-am pune o astfel de problemă, vă întrebați, poate? 

Conform neurosavantului David Linden, pe de o parte, simțurile selectează aspecte din exterior, care vor fi îmbinate de creier cu emoțiile. Pe de altă parte, la rândul lui, creierul deformează informația din lumea senzorială. Prin urmare, informația trece prin două ”filtre” care acceptă sau eludează părți din ea. Rezultatul este că nu putem avea o experiență pur senzorială a lumii.


Gustave Courbet – Self-portrait (The Desperate Man)

 Ce ar însemna absența intervenției emoției din complicata legătură emoție-percepție? Un exemplu interesant este cel al pacienților care suferă de sindromul Capgras, situație în care lobul temporal este vătămat. Indivizii pot identifica vizual obiectele și fețele umane, dar acestea nu le produc nicio emoție. Spre exemplu, ajung să fie convinși de faptul că părinții/ soțul/soția sunt niște cópii identice, fiindcă acele răspunsuri emoționale pe care așteaptă să le resimtă la vederea lor, nu apar. Singura explicație pentru un pacient cu sindrom Capgras e că oamenii care arată ca părinții săi/soțul/soția nu sunt, de fapt, ei. Respectivele persoane sunt percepute ca impostori. De asemenea, în cazul oglinzilor, individul își percepe imaginea reflectată tot ca pe un impostor sau un personaj malefic, ce urmărește să-i distrugă viața. Având în vedere că această leziune cerebrală creează o problemă doar asupra văzului, stimulii auditivi pot produce, totuși, răspunsuri emoționale.

O astfel de situație mă duce cu gândul la personajul principal din romanul ”Omul duplicat” scris de Jose Saramago, în care Tertuliano Maximo Afonso trăiește o astfel de dramă. Mi-aș putea chiar imagina că scriitorul ar fi auzit de asemenea cazuri și le-ar fi folosit ca sursă de inspirație,  bântuindu-și personajul cu un ”alter ego” care-i consumă viața….

(dacă doriți să aflați mai multe despre cum funcționează mașinăria complicată numită creier, puteți citi cartea ”Mintea ca întâmplare”, de David Linden)

Aventurile liniei

” În perioadele în care nu desenez, trebuie să scriu și invers” spunea artista Geta Brătescu într-un interviu . 
Sau : ”Când desenez, am sentimentul scrisului”.

 

Întrepătrunderea celor două domenii este atât de puternică în lucrările sale, încât devin una și aceeași. Două voci care strigă din direcții diferite până când se suprapun și se transformă într-o singură chemare.
 
Când îi priveam semnele din seria ”Puterea liniei”, nu mai știam dacă privesc niște ideograme asiatice într-o demonstrație de caligrafie, sau un joc abstract între linia dreaptă, angulară și cea curbă. Dacă aș fi fost o străină aterizată într-o astfel de galerie, m-aș fi gândit că poate este vorba de vreun alfabet al unei comunități îndepărtate sau de înregistrări ale mișcărilor corpului uman.
   Linia – Un necunoscător ar râde, poate, şi ar exclama: o linie este doar o linie! Dar linia în mâinile Getei Brătescu este vie, se contorsionează, face echilibristică, încolăcindu-se şi descolăcindu-se în diferite feluri, ca un şarpe. Şi nu se lasă  până ce nu reuşeşte să materializeze părţi din lumea interioară a artistei. Apoi ne îndeamnă să ne punem mintea la contribuţie, invitându-ne în propriul univers. Linia din lucrările artistei vibrează de energie, de înţelesuri, absorbindu-ne într-un univers imperceptibil până acum. Şi ne place. Este altceva. Monotonia dimensiunii în care vieţuim are, prin lucrările autoarei, un antidot. 
 
Geta Brătescu realizează ”desene cu ochii închiși”, lăsându-și mâna să preia complet controlul și eliberându-se de ”cenzura ochiului” (precum o numește). ”Adormindu-și” o parte a corpului, pare că încearcă să descopere dacă mâinile sale au o viață independentă, dincolo de alte restricții și chiar separat de celelalte părți ale trupului.

 

Mâinile – Despre ele spune că sunt un soi de portret al unei persoane. Privești mișcările mâinilor oamenilor, încercând de fapt să le ghicești mișcările sufletești. 

 

Desenul automatic pe care-l practică artista înseamnă îndepărtare de metodă, de regulă și ajustare. Este intenție în stare pură și aș îndrăzni să spun că probabil există undeva, pe tărâmul ”celor ce văd cu ochii închiși”, o sursă a creației, de unde poți extrage mărturii ale tiparelor formelor. Artista îl numește tărâmul ”Mumelor”, locul unde-și are sălașul principiul  primordial feminin.
Geta Brătescu – ”Mumele”

Martor tăcut – vulcanul liniștit care poate erupe în orice moment


Expoziția ”Martor tăcut” – Aurel Vlad
”Nostalgia”

După vizitarea expoziției ”Martor tăcut” de la Galeria Galateea a artistului Aurel Vlad, am avut la ce să reflectez. Poate că asta înseamnă autenticul, acea valoare pe care încerc să o descopăr în mine și în jurul meu. E ceva care lasă o urmă în inima ta și care sparge monotonia de a fi. În cazul de față, m-am recunoscut pe mine în toate acele lucrări. Să fie oare o matrice universală în care cel ce ne-a creat a pus substanțe în cantități diferite doar ca să arătăm și să fim altfel?
Cu toate astea, cum o poți recunoaște dacă nu simți autentic? Îmi e din ce în ce mai clar că totul în jur e interconectat, că e un șuvoi de acțiuni și emoții care vin dinspre și înspre mine. Mă bucur de fiecare dată când descopăr și reușesc să mă apropii de opera unui artist contemporan, căci cred cu tărie că acesta nu e un domeniu destinat doar unor aleși. Cei care au inima plină de trăiri, care nu se mulțumesc cu ce știu și sunt într-o continuă căutare, lucrând în indiferent ce domeniu, dacă ar poposi într-o astfel de galerie, ar găsi multe răspunsuri. Astfel de oameni dețin cheia care transformă un mesaj artistic într-o definiție a omului însuși.
Curatorul expoziției, Cristina Bolborea, îl descrie pe sculptor spunând : Există, cred, numeroase afinități între structura lui interioară, între modul său de a fi, nu doar din punct de vedere artistic, și maniera de a exista a unui vulcan tăcut”.
Mi-a plăcut în mod deosebit această observație, fiindcă, deși nu creez lucrări de artă, simt că există o legătură misterioasă și necesară între artist și materialul în care lucrează.
Dacă ar fi să mă gândesc la un material ideal pentru transpunerea sculpturilor mele, cred că acesta ar fi lava vulcanică spunea Aurel Vlad.
Focul are puteri transformatoare, însă un astfel de proces vine cu multă suferință. Gândiți-vă la un material asupra căruia aplicăm forță, apoi îl topim și îi schimbăm forma. Acel material opune rezistență, fără să știe ce se va alege de el. Singurul care cunoaște scopul preschimbării este Creatorul care-l frământă. La final, din forma brută se naște o operă de artă. După părerea mea, conștient sau nu, artistul vorbește despre evoluție spirituală, șlefuire prin durere, o redesenare a conturului sufletului prin suferință, care va remodela însuși trupul omului. Ați văzut vreodată un om care arată ca noi, ceilalți, însă pe chipul său poartă amprenta unei lumini? Eu am văzut. Era un călugăr și lumea se adunase pe lângă el doar ca să-l privească și să se minuneze. Probabil că despre acest lucru vorbește Aurel Vlad în lucrările sale.
”Martor tăcut”
”Lupta lui Iacov cu îngerul”
Omul poate să fie și el o operă de artă, dacă reușește să accepte și să înțeleagă că în mâinile unei Forțe Superioare, structura lui internă se poate îmblânzi.
 Artistul mărturisea pentru un interviu senso.tv (aici ) că :”Dacă aș avea mai multe vieți de sculptor, una aș dedica-o numai lucrului în pământ. Este, cred, cea mai la originea noastră. Suntem, într-un fel, din pământ făcuți. Noi ne aplecăm asupra lui.

”Om în umbră”

Seria ”Om în umbră”
Plimbându-mă printre lucrările sale, m-am oprit la un moment dat asupra seriei ”Om în umbră”. Chipurile contorsionate de durere păreau că stau în mici sicrie. Probabil sunt etapele evoluției, de care spuneam mai devreme. Durerea de a te naște din nou, prin propria-ți suferință, am simțit-o și eu. M-am gândit de multe ori la faptul că destinul îți scoate în cale și profesori duri, care în loc să-ți întindă o mână, te aruncă la pământ. Dintre toți acești învățători, suferința e cea mai purificatoare. La final, când diamantul va străluci, s-ar putea să vrea să-i mulțumească dăltiței că i-a săpat în trup.
În interviul pentru Radio România Cultural (aici), sculptorul vorbește despre misiunile artiștilor, afirmând cu convingere :”depunem mărturie în fața istoriei prin aceste lucrări pe care le lăsăm”.
Apoi : ”Mă gândesc că martorul meu tăcut încearcă acest lucru să dovedească, prin prezența lui în sală, ca un personaj nemișcat, stând, înconjurat de temele realității lui : suferința, visurile și miturile și însoțit, bineînțeles, de un animal, care este o altă latură a firii omenești sau a vieții, iar umbra este, de fapt, obiectul acestei transfigurări. Umbra care are culoarea pământurilor arse.”

”Martor tăcut”
”Martor tăcut”

Umbra martorului tăcut o îmbrățișează pe a câinelui. Poate armonia din om să fie atinsă prin acceptare? E ca o declarație de iubire față de tot ceea ce suntem, cu întunecimi și cu lumini.
Artistul vorbește în același interviu despre forța animalică din om, sugerată de câine. Este de părere că putem domina această forță, spre a o folosi, poate, într-un scop benefic.
Până la urmă, și un defect poate deveni o calitate într-un om dispus să se modeleze, nu-i așa?
Georgiana Istrate

Giotto di Bondone

Scena alungării negustorilor din templu, din Capela Scrovegni (Padova)
text de Georgiana Istrate



”Isus a intrat în Templu şi i-a scos afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu. A răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: «Este scris: Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!»”

(Noul Testament, Matei 21:12-13)

              Giotto di Bondone (1267 – 1337) este autorul scenelor religioase ce descriu viața Fecioarei și a lui Iisus Hristos, de la Capela Scrovegni din Padova (Capella dell Arena), construită de Enrico Scrovegni. Scena, având ca subiect principal alungarea negustorilor din templu de către Hristos, face parte din acest ansamblu de fresce, unul din puținele ce ne-au rămas până astăzi.

Marin Nicolau – Golfin remarca : Figurile create de Giotto în aceste picturi sunt expresive, cu mișcări și atitudini firești. Prin felul nou în care a pictat, corelând omul cu natura în care trăiește și egalizând personajele sacre cu cele laice, Giotto este unul din cei mai mari inovatori în artă.[1]

                    Privind această scenă, observăm că atitudinea Mântuitorului este una energică, ba chiar violentă, având pumnul îndreptat direct către unul din negustori. Este punctul central al frescei. Atât din dreapta, cât și din stânga picturii vedem țâșnind din tablou animalele care trebuiau vândute pentru a fi sacrificate. Poate că o astfel de reprezentare a lui Iisus ne pare neașteptată, căci celelalte personaje se feresc, în timp ce în partea dreaptă a frescei, scribii șușotesc, distanțându-se de Iisus, lucru ce-i evidențiază furia. Un copil își găsește adăpost în mantaua cu care este acoperit de unul din discipolii Mântuitorului (remarcăm aureolele din jurul capului).
Poate că ceea ce vrea să ne învețe această secvență din viața lui Iisus este că uneori e nevoie de o vorbă aspră și de pedeapsă pentru a corecta lucrurile, căci atmosfera din templu devenise una a clinchetului de monede și tocmirii între negustori, de zgomot, uitându-se că acel templu era de fapt Casa lui Dumnezeu.
                 La prima vedere și presupunând că nu cunoaștem caracterul personajului Iisus, am putea exclama: bieții negustori, ce speriați sunt de pumnul lui Iisus! Și l-am putea cataloga pe Mântuitor drept personajul negativ. Dacă luăm în considerare perioada în care a trăit Giotto și ceea ce a adus el în pictură, este o inovație, deoarece personajele nu mai sunt încremenite într-un cadru. Privirile lor sunt în conformitate cu acțiunea care se petrece, chipurile sunt individualizate, iar lucrarea are un dinamism pe care nu-l prea întâlnim în acea perioadă.
Revenind la atitudinea personajelor, în realitate, cel pozitiv este Iisus. Poate că Giotto, după ce a citit paragraful respectiv din Noul Testament, a imaginat scena și a redat-o exact așa cum a perceput-o. Este un paradox, pentru că scena poate fi interpretată în două feluri: radical violentă și statico-previzibilă. Cu alte cuvinte, vreau să arăt că, deși în mișcare, opera nu atinge nici treizeci la sută din necesarul de dinamism. 

Și acum, am să spun o părere personală despre această scenă, referindu-mă la textul Scripturii: în primul rând, este singura scenă care-l pune pe Iisus într-o postură violentă. Dacă ne ducem la citat, textul nu arată că ar fi lovit pe un om sau altul. Înainte să trag o concluzie, vreau să pun în antiteză lumina reprezentată de Iisus, Dumnezeu și templu pe de o parte și întunericul, de cealaltă parte, reprezentat prin negustori, zgomot, actul de vânzare-cumpărare, cămătărie, etc.
                    Și acum concluzia: din moment ce Templul ar trebui să fie un loc al sfințeniei, unde în Sfânta Sfintelor se află Chivotul Legământului Lui Dumnezeu și unde prezența divinității cere liniște și meditație, tot ce este în plus vine de la cel rău, care invadează acest loc sacru cu zgomotele, cu înșelătoriile și vicleniile care îi distrag pe oameni de la cele sfinte. Și nu putem să facem abstracție de atitudinea pe care trebuie s-o aibă orice credincios, cu atât mai mult Iisus, de a îndepărta întunericul fără milă. Iisus i-a alungat pe cei care perturbau liniștea cu mărfurile lor cu tot, ca un apărător al împărăției cerului, ca un apărător al unei căi drepte, unde astfel de ”viruși” nu fac decât să murdărească și să distrugă. În realitate, doar apariția lui Iisus i-a speriat pe negustori, fără ca el să îi atingă, fiindcă acolo unde pătrunde lumina, întunericul moare. Cândva, un preot mi-a spus, când am atins acest subiect, că doar o traducere incorectă a textului original a lăsat să se înțeleagă că Iisus a fost într-un fel sau altul violent. Nu am verificat dacă are dreptate, căci la vremea aceea nu eram pasionată de subiect, dar tind să cred că explicația era corectă.
Părerea mea este că lucrarea lui Giotto este o operă de artă care demonstrează o anumită viziune și pe care noi, ceilalți, trebuie să o respectăm. Atât în această scenă cât și în alte fresce pictate de Giotto se poate observa faptul că personajele și arhitectura alcătuiesc un tot unitar. Clădirile sunt construite potrivit unei perspective empirice, din care nu lipsește ideea de spațialitate. El alătură culorile deschise celor întunecate, oferind iluzia clarobscurului și volum personajelor.

Cât despre expresiile de pe chipurile lor, Fred Bérence observa: Cu o suplețe, o fantezie și un stil care scapă observației superficiale, Giotto știe să traducă sentimentele cele mai complexe sau cele mai dramatice în termeni simpli.[2]

Capela Scrovegni – sursa foto


[1]Marin Nicolau-Golfin, Istoria Artei, Vol. 1, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 163
[2]Fred Bérence, Renașterea italiană, Vol. 1, Ed. Meridiane, 1969, p. 114

 

Conferință MNAC – Prezentare de artist : Ștefan Câlția


 

Am vrut neapărat să ajung la MNAC, miercuri, 6 mai, pentru a asista la dialogul dintre criticul de artă Adrian Guță și pictorul Ștefan Câlția. Continui să cred că a participa la o conferință îți oferă nu numai ocazia de a te întâlni fizic cu artistul ci și de a te apropia emoțional de lucrările lui.
Am avut impresia că particip la o discuție din care am foarte multe de învățat, în prezența unui  personaj multidimensional. Cu alte cuvinte, un personaj care aparține nu numai pământului, ci Universului. Tablourile artistului sunt un ecran către lumea nevăzută a ființelor plutitoare, care poartă-n tolbă ierburi fermecate, aripi de vânzare pentru suflete inerte, ghicitori și pilde pentru cei ce știu să asculte.
     
       Vorbele mi s-au părut încărcate de poezie, mister și nostalgie pentru o lume care se stinge și în care natura, tradițiile, voioșia și iubirea sunt izvor de energie. O clipă am avut impresia că pentru fiecare din noi această energie țâșnește de undeva din apropiere, din ceva familiar, doar că unii dintre noi preferăm să tăiem orice fel de legături cu acel tărâm nevăzut. Ca și cum ai vrea să privești într-un lac dar ți-ai da seama că el nu mai reflectă nimic, e opac.
Personajele însingurate din tablourile lui Ștefan Câlția par niște misionari ai unei lumi apuse, care, din cauza abrutizării lumii acesteia, vizibile, începe să slăbească în intensitate, până ce riscă să dispară pentru ochii noștri. Oare de ce? O fi de vină acea încăpățânare de a rămâne într-o imobilitate a minții și a sufletului, care ne împiedică să auzim sau să vedem dincolo de lumea materială?  Mă refer la ochii noștri interiori, care, stând în întuneric, riscă orbirea la contactul cu lumina. În acel tărâm se pare că doar artiștii mai au acces.
      ”Cât timp pierdem visând? Oare această stare de plutire, de meditație, de a fi altfel, nu e o realitate?” spune Ștefan Câlția la un moment dat.
Apoi continuă : ”Personajele mele nu zboară, ci plutesc”.
Privindu-i picturile, mă gândesc la Charon, luntrașul lui Hades și îmi pare că aceste ființe serafice triste îi poartă pe călători dinspre lumea noastră, fizică, înspre una vie, unde să repopuleze acel ținut.  Și dacă este așa, mă bucur pentru ele. În mintea mea lucrările lui sunt însoțite de o muzică sfâșietoare, dureroasă, ca un țipăt stins al unei ființe în agonie.
Închei cu ceea ce Ștefan Câlția spunea  că și-ar dori de la public : ”cei care se uită la lucrările mele, când nu le mai au în fața ochilor, măcar o fracțiune de secundă să aibă gândurile reașezate.
Această ultimă idee poate fi un subiect de meditație pentru fiecare dintre noi.
Georgiana Istrate 
”Coșul cu sânziene” – sursa foto

”Cântărețul cu pasăre albastră” – sursa foto
”Călător cu vasul de alamă” – sursa foto



Arta de dincolo de artă


        Expoziția ”but it Got too Cold”de la Galeria de Artă Eastwards Prospectus, deschisă până pe 24 mai 2015, ne oferă un exercițiu de abstracție vizuală. Marilena Preda-Sânc invită la un dialog al formelor geometrice, în concordanță cu stări ale spiritului.
Conceptul expoziției se poate observa în lucrarea de neon-art:  art is art beyond art now, ceea ce înseamnă de fapt un crez al meu, un crez artistic, cum că perioada modernistă, perioada avangardelor, postmodernismul, de fapt, definesc artistul vizual contemporan”, declara artista într-o scurtă prezentare a evenimentului, realizată de SensoTv.
Titlul expoziției, ”but it Got too Cold”, ne oferă un indiciu despre starea care unește lucrările. În descriere, curatorul, Liviana Dan, vorbește aproape poetic despre eveniment : ” Doar emoţia / ca stare de spirit / explică cât de interesant poate fi un triunghi, o sferă, un pătrat…Domeniul creativ ramâne memoria, asemenea unui depozit de imagini.”
     Privind tablourile, îmi trece prin minte ideea că acestea s-au născut dintr-un sentiment de însingurare, făcând parte dintr-un alfabet al solitudinii, unde un triunghi se diferențiază într-un câmp de linii, ca o floarea-soarelui într-un imens câmp verde. Formele geometrice așezate într-un anumit context par că plutesc prin univers, un univers interior al artistei compus din propriile stări sau chiar un univers exterior pe care doar ochiul și sufletul unui artist le pot percepe. Cu alte cuvinte, nu e ceea ce vezi, ceea ce este cu adevărat se află dincolo de ceea ce ți se defășoară în fața ochilor, căci ochii de care ai nevoie sunt aceia ai sufletului. Vehiculul care te poartă prin universul artistei este emoția. Dacă reușești să intri în ea, poți considera că ai pătruns în dimensiuni de care până acum nu aveai habar sau, de ce nu, deși bănuiai că există, ți-a fost frică să intri. După ce ai fost acolo, poți încerca să intri în propriul univers interior sau exterior să vezi ce poți găsi acolo și să te cunoști.
   Arta Marilenei Preda Sânc este una schematizată, esențializată,  senzația de mișcare îți deschide un drum pe care nu ai mai fost, o lume care te smulge pentru un timp de ceea ce crezi că e realitate.
Îmi aduc aminte că citisem undeva cum că orice formă din mediul înconjurător se compune sau se descompune într-o formă geometrică. De ce nu ar fi la fel și cu stările sufletului?
    În acest dicționar vizual al însingurării, stările albastre și albe predomină, purtându-te printr-un tunel al emoțiilor care trec rapid de la cald la rece, până când devine ”prea rece”.  Tușele sunt nervoase, rapide, ca un val de frig care cuprinde și preface totul în gheață, iscând o rocă de o frumusețe multicoloră.
Curator: Liviana Dan
Expoziție deschisă la Galeria Eastwards Prospectus până pe 24 mai 2015
Istrate Georgiana

Din seria conferinţelor ”Artele vizuale și recuperarea istoriei recente a României”


         Începând cu luna martie şi până în noiembrie 2015, Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) și Universitatea Națională de Arte din București ne invită la discuţii cu şi despre artişti. Este o ocazie de a aprofunda ceea ce expoziția Învățământul artistic bucureștean și arta românească după 1950 (curator Adrian Guță) ne oferă, eveniment de care aceste conferinţe sunt legate.

 

Conform spuselor domnului Adrian Guță, este una din cele mai mari, poate chiar cea mai mare expoziţie de artă contemporană de după 1989 (desfăşurată pe 4 etaje). Vorbind strict despre primul etaj, operele se constituie într-o punte între prezent şi trecut, aducând laolaltă artişti din diverse generaţii, absolvenţi şi profesori, dar şi studenţi ce au devenit profesori în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, în perioada de după 1950. 

 

       În urma întâlnirii din 12 martie, care a însemnat începutul acestui program de conferinţe bilunare, am rămas cu impresia că, dacă nu aş fi fost prezentă, aş fi fost mai săracă din punct de vedere spiritual. 

 

    Îmi aduc aminte că în liceu îl studiam pe Ion Barbu şi mulţi dintre colegi păreau consternaţi de versurile aparent greoaie ale poetului. Şi dintr-o dată, se aprindea o luminiţă şi înţelegeai geniul autorului. Întâi asculţi, apoi te surprinde melodicitatea limbajului încifrat şi încet, încet, tot repetându-le, ca pe un refren, ceaţa se îndepărtează. Aşa este şi cu arta contemporană. Recunosc, la început, şi mie mi-a fost greu s-o înţeleg, dar ermetismul devine fermecător şi parcă începi să-ţi doreşti ca lucrurile să nu se mai dăruiască atât de simplu, ci să aştepte să le descoperi. 
 

 

     Cum n-o să putem vreodată cunoaşte pe deplin sufletul artistului ale cărui tablouri le privim (poate) încurcaţi, nu ne rămâne decât să îl cunoaştem pe al nostru, prin intermediul artei sale. Căci dacă interiorul nostru rimează cu „versul” propus,  atunci  putem pătrunde cumva pe aceeaşi vibraţie cu cea a artistului. Sau cel puţin putem fi  atinşi de o  culoare anume care păstrează încă amintirea unui sentiment, capturată în imaginea pe care o privim.

 

Prima din aceste conferinţe din programul Artele vizuale și recuperarea istoriei recente a României i-a avut ca invitaţi pe Irina Cărăbaș, Ruxandra Demetrescu, Dan Erceanu, Alexandru Rădvan, Ioana Vlasiu, moderatorul discuţiei fiind curatorul expoziţiei.

 

Ioana Vlasiu a evocat figurile artiştilor George Apostu şi Octav Grigorescu, în timp ce pe un ecran erau proiectate imagini cu tablourile lor sau fotografii din ateliere. Adrian Guţă ne-a vorbit apoi despre Ion Bitzan, cel care „avea capacitatea de a estetiza banalul” şi despre Vasile Kazar, iar Irina Cărăbaș despre Corneliu Baba şi destinul său marcat de căderi şi ascensiuni bruşte.
Ion Bitzan (1924-1997) – ”Insectar” – tehnică mixtă

 

Florin Mitroi e caracterizat ca „opusul lui Baba” de către Ruxandra Demetrescu, care declara că recunoaşterea şi recuperarea lui este mai degrabă postumă. Artistul nu vroia să expună şi nu primea vizite în atelier, fiind „un om de o extraordinară discreţie”. Detaliile acestea dau o altă însemnătate tablourilor, „pictura lui comprimă disperarea unei lumi în care a trăit” (Ruxandra Demetrescu), ascund tristeţe, deznădejde, suferinţă.

 

Alexandru Rădvan, fostul student al lui Florin Mitroi, îşi aminteşte că „avea atitudinea unui luptător care-şi apără micul, dar de fapt marele lui univers”, făcând referire la faptul că oamenii nu reuşeau să pătrundă în atelierul lui şi să-i vadă lucrările.

 

                  
Florin Mitroi : “Portret 2” -1992, Colecția MNAC
“Portret 3”- 1989, Colecția MNAC
“Portret 4”- Colecția MNAC

 

 

 

 

 

         Întâlnirea de joi a fost un pas în trecut spre a smulge de acolo frânturi de amintiri preţioase pentru recuperarea unor valori şi pentru umplerea golurilor din prezent. Câtodată, a vizita o expoziţie nu e de ajuns pentru a-i înţelege mesajul. O conferinţă ca aceasta îţi poate oferi informaţii pe care nu le găseşti într-un catalog şi care te apropie sentimental de operele artiştilor. 
Alexandru Rădvan (n.1977) – ”Militar” – acrilic, metal pe pal

 

 

Georgiana Istrate